Nimeni la urne-editorial

Alegerile parlamentare de anul acesta au avut două puncte de reper. Pe lângă faptul că au fost primele organizate după modelul uninominal, ele au înregistrat şi un record negativ. Prezenţa la vot a fost cea mai mică din ultimii 18 ani. La Olteniţa prezenţa la vot s-a situat în jurul cifrei de 35%. Foarte puţin, în contextul în care se alegeau reprezentanţii în Parlament. Se observă că de la Revoluţie, prezenţele la vot se află pe un traseu descendent. Între 1992-2000, rata de prezenţă la alegerile locale a scăzut cu aproximativ 15%, de la 65 % la 50%, în timp ce la scrutinul din 2004 s-a înregistrat o uşoară creştere, până la 55%. La alegerile locale din acest an, rata de prezenţa la vot a scăzut din nou, până la 49,38%. Oamenii nu mai sunt interesaţi de vot şi şi-au pierdut încrederea în clasa politică actuală. O altă posibilă explicaţie ar putea fi şi proasta amplasare a acestui scrutin. Pe 30 noiembrie, într-o duminică, la mijlocul unei mini-vacanţe prilejuită de Ziua Naţională a României. Mulţi dintre alegători au plecat din localitate, la munte sau în străinătate, iar aceştia nu au mai putut vota pe liste suplimentare. Dar de ce să căutăm scuze? Oamenii nu au avut niciun motiv serios să meargă sa voteze. În definitiv ce s-a întâmplat în această campanie? Nimic spectaculos. Acelaşi circ, nicio dezbatere serioasă pe idei şi proiecte, tone de afişe care ne atacă globul ocular, gesturi de campanie care vor fi uitate imediat după ce se va ajunge în Parlament. Lipsa de interes a oamenilor pentru această campanie s-a văzut clar şi din ultimele ratinguri de la aşa-zisele dezbateri de la televiziuni. Au fost mult sub meciurile de fotbal, sau ultimele telenovele autohtone. Mergând pe lângă secţiile de votare am întrebat o bătrână care tocmai ieşea de la vot, de ce lumea nu votează. Mi-a dat un răspuns direct dar plin de adevăr: „Mai bine ar fi pus aici un grătar cu mici, şi să vezi ce ieşea lumea la vot”. Trist, dar adevărat. Lumea nu mai crede în promisiuni, pentru că e greu să crezi în aşa ceva când te gândeşti că nu ai ce pune pe masa de prânz.